vineri, 19 iunie 2009
Toti suntem pe fuga, mereu grabiti, prea ocupati pentru lucrurile care conteaza cu adevarat. Spunem ca mai avem timp, ne facem planuri, ne gandim ca si maine e o zi... si suntem siguri de asta.
Astazi am fost trezita ca acum doua zile, anul trecut: cu vestea ca cineva, mult prea tanar, a plecat dintre noi. Asta m-a facut sa ma opresc putin din cursul meu... m-am uitat in jur si nu am avut ca sa observ decat o mare de oameni precipitati, agitati, nervosi, nepasatori. Nu stiu unde ne grabim, unde vrem sa ajungem... la final toti sfarsim in acelasi loc. Ideea este alta... pentru unii finalul vine la 80 de ani... in schimb ce pentru altii vine la... 20. Este incredibil ce se intampla... dar este real. Vine momentul in care nu mai poti face nimic.
In locul ei putea fi oricare dintre noi... nimeni nu poate fi sigur de viata, este poate cel mai nesigur "lucru" pe care il avem. Si stau... si ma gandesc... care sunt lucrurile care nu le-am facut pana acum... care nu le-am spus, lucruri care pana azi eram sigura ca o sa am ocazia sa le fac. Dar nu, uite ca nu este asa, in orice moment se poate sfarsi totul... si atunci apar regretele. Cred ca in minutele alea in care iti dai seama ca se termina te gandesti la ce nu ai apucat sa faci, la tot ce ai amanat pe alta data, sau ce nu ai avut curajul sa faci. Asa ca mi-am propus sa imi iau inima in dinti... sa imi traiesc viata, atat cat o mai am, sa ma bucur de ea si sa le spun celor dragi cat tin la ei. Sunt atatea lucruri pe care le simt si nu le-am spus, sunt atatea momente in care am facut altceva decat am simtit... si imi pare rau. Si nu mi-as ierta niciodata daca cineva ar pleca, inainte de vreme, fara ca eu sa apuc sa ii spun ce inseamna pentru mine. De ce trebuie sa fie jocul asta stupid in care orgoliul nu ne lasa sa spunem primii cat de mult tinem la ceilalti? Crezi ca mai conteaza care vine primul si spune "Te iubesc" sau "Iarta-ma"... nu, chiar nu conteaza, pentru ca vine un moment in care se termina si atunci nu mai poti face nimic... vine momentul acela in care e prea tarziu sa ii mai spui "Te iubesc" sau e prea tarziu sa mai ceri iertare... de ce? pentru ca nu mai ai cui!!! Nu mai ai pe cine sa suni, nu mai ai la cine sa te duci, persoana ta nu mai exista... s-a terminat. Si atunci apare disperarea...
Viata este scurta, la propriu, iar noi nu facem decat sa o complicam. Se poate termina brusc, fara avertismente, fara intrebari gen: mai ai ceva de facut? i-ai spus ca o iubesti? ti-ai cerut iertare?, fara cale de intoarcere. Asa ca nu mai este timp, trebuie sa facem acum ce simtim acum, nu maine... pentru ca s-ar putea sa nu mai fie maine.
Dumnezeu sa o ierte si sa se odihneasca in pace!
joi, 18 iunie 2009
de dor...
-Ce faci? Ai invatat azi?
-Nu, mi-a fost dor.
-Aaaa... inteleg.
Azi am avut toata ziua o piatra pe inima, mai bine spus o stanca. A fost una din zilele acelea in care te apuca un dor care te tine departe de realitate... si nu mai poti face nimic... doar iti este dor. Este ca o boala, exact asa m-am simtit si vineri cand mi-a fost rau si nu am facut nimic. As vrea sa nu fiu obligata sa ies din casa in zilele de dor, si nu doar eu ci toata lumea. Ar trebui sa inteleaga cand suni la serviciu sa te invoiesti: "Azi nu pot sa vin, imi este dor. -Stai linistita nu este nici o problema, speram sa iti revii curand."
Azi nu am invatat nimic... mi-a fost dor.
un nou inceput!
Partea buna este ca nu am decat... foarte putini ani , ca am toata viata inainte si mi-o pot trai asa cum vreau eu. Nu este tarziu pentru o schimbare, chiar mai multe! Viata mea are un contur neregulat acum, dar am sa fac tot ce pot pt ai da un nou contur. De data asta o sa fie unul regulat, cu linii puternice, viu colorate. Idei am destule, dar imi mai trebuie un izvor de energie!
Oala astept capac!!!
cineva m-a intreba azi ce sunt... eu spun ca sunt oala. si ce fac? fac supa(rata)! sunt o oala care face supa! de ce fac supa? pentru ca supa este ca viata mea, este simpla, are putine ingrediente (dar sunt cele de baza), este zemoasa, usoara, nu cade greu la stomac, si ce este special la supa mea... este f aromata, are tot felul de arome si toate sunt presarate de oamenii din viata mea. partea proasta (este inevitabil sa nu fie una) este aceea ca NU AM CAPAC! da, este partea proasta. de ce? pt ca se pierd aromele si nu vreau sa ajung o supa comuna!!! este de ajuns cu sunt supa, puteam sa fiu ciorba, era mai complexa, dar sa mai fiu si o supa simpla... precum supa de la spital... nu vreau eu stiu care este masura capacului meu dar acesta se incapataneaza si nu vrea sa accepte, poate vrea sa fie oala, dar eu nu pot sa fiu capac! suntem din acelasi set si suntem fabricati unul pt altul , i-am spus ca o sa ajung o simpla supa in absenta lui. pentru asta mai apare periodic in viata mea si dc nu se comporta precum capacul, macar imi mai adauga arome. el mi-a adus cele mai multe din arome: de zile bune, de zile proaste, de supa(rare), exotice... de tot felul! asa ca: sunt o oala care isi asteapta capacul! nu caut, astept. sper sa nu vina prea tarziu!!!
Fara jumatati de masura!
Eu nu ma multumesc cu jumatati de masura, paharul este plin doar atunci cand este plin, nu exista jumatatea plina a paharului atata timp cat exista jumatatea goala, cel putin nu pentru mine si mai ales nu in dragoste. Da! asta e ceea ce vreau, nu este nimic altceva care sa ma convinga sa imi schimb viata, care sa ma faca sa renunt la tabieturile mele. Ca sa schimb ceva trebuie sa merite!!! Sunt dispusa la schimbari doar atunci gand voi gasi persoana care sa imi faca sufletul sa vibreze, care o sa imi zguduie inima cu fiecare cuvant. Pana atunci eu ma simt bine asa cum sunt.
O legatra pe viata este ceea ce imi doresc, dar nu voi face din asta un scop. Este acelasi lucru cu un tur al Asiei: este ceva ce mi-ar placea sa fac si voi face tot ce tine de mine ca sa se intample.
si a trecut...
Daca as putea...
Dar nu pot... nu am ce trebuie pentru asta... si apoi cineva spunea ca nu este de datoria mea sa ii judec. Dar oare nu este de datoria mea sa le cer socoteala pentru suferinta ce mi-o provoaca? Mie cine imi mai vindeca ranile, caci sunt prea multe iar eu sunt depasita. In timp ce eu raman in urma ei merg mai departe. As vrea sa intrati macar un pic in sufletul meu si sa vedeti ce au produs rautatile voastre.
Tie iti spun sa te mai uiti in urma, sa iti amintesti ce ai lasat cand ai ales drumul asta. Lui ii spun sa nu mai pretinda ca simte ceva ce nu ii este nici macar aproape de suflet. Voua va spun ca sunt mai mult decat o bucata de carne, sunt o simtire. Lor le propun sa analizeze consecintele lasitatii. Iar pe ele le las in pace, se au unele pe altele si asta e destul.
Ma cufund in neputinta, ma zbat pentru vindecare, ma lupt pentru dreptate... dar toate astea nu exista!
luni, 9 februarie 2009
Singuratatea
Singuratea... pentru cei mai multi dintre noi, chiar daca nu o recunostem, este cel mai de temut sentiment. Eu stiu, am simtit, nu o data ci in mult prea multe randuri, singuratatea. Te cuprinde un fior de tristete, simti ca esti al nimanui si te doare. Te doare sa vezi ca nu ai cu cine sa imparti cafeaua dimineata, ca nu te suna nimeni sa te intrebe la ce ora termini la serviciu sau ca nu ai sa gasesti pe nimeni acasa. De cate ori nu ti-ai dorit sa ai pe cineva cu care sa te bucuri de cele mai marunte lucruri, si mai ales, sa ai pe cineva care sa fie langa tine cand planetele s-au aliniat in defavoarea ta?
Toti mai multi celibatari vorbesc despre avantajele de a fi singur. Este adevarat, nu trebuie sa strângi sosetele după nimeni, sa pui capacul la pasta de dinti sau mai rau sa gatesti „zi, lumina”. Apoi faci ce vrei si mai ales cand vrei. Nu te intreaba nimeni de ce ai inarziat aseara sau cine a fost la telefon si nu iti interzice nimeni sa te vezi cu prietenii tai la orice ora din zi si din noapte. Pe scurt iti organizezi viata dupa bunul tau plac fara sa trebuiasca sa te consulti cu „perechea”. Situatia este convenabila, zic eu, pana cand ceasul biologic incepe sa faca enervant „tic-tac, tic-tac, tic-tac”. Ce te faci cand ai ajuns aici? Ce te faci cand ai „n” ani si nu ai pentru cine sa te intorci acasa, cand nu exista nimeni care sa te asculte, care sa te laude pentru cat de bine ti-a iesit salata, cand nu exista cineva cu care sa iti imparti asternutul rece? Atunci incep frustrările, tristetea, durerea… singuratatea isi intra in drepturi. Poate ai intalnit sufletul pereche sau poate nu, insa singuratatea e la fel de sfâşietoare, ai acelasi sentiment teribil care nu te lasa se te bucuri de succesul profesional, de anii impliniti. Fiecare aniversare se transforma intr-un pumnal care te loveste violent in inima si iti distruge inca un pic din urma de speranta. Nu mai pot si nu mai vreau sa aud „La multi ani!”, as vrea sa imi inchid telefonul, sa ma inchid in casa caci sufletul meu e deschis si are multe rani sangerande. Niciunul dintre prietenii mei, nu poate inlocui golul din viata mea. Ce poate fi mai rau decat sa te trezesti singur, sa mananci singur, sa dormi singur, sa treci prin viata singur… poate doar singuratatea in doi, dar asta este alta poveste.