Pe cei mai multi oameni spitalul ii sperie. Daca le spui ca trebuie sa se interneze prima intrebare pe care o pun este: Cand pot sa plec acasa?! Unii accepta sa ramana, altii sunt prea infricosati de doctor si refuza , chiar daca asta e ultimul lucru pe care il fac.
Pentru mine spitalul este un loc sigur. Cand ajung la spital simt ca imi recapat respiratia. Toate gandurile raman in afara zidurilor, am mintea limpede si nimic nu mai conteaza... doar pacientul. Acolo simt ca fac ceva cu viata mea, nu trece timpul pe langa mine, sunt utila. Am avut si momente mai putin fericite, am vazut oameni ce mor, au murit langa mine, am vazut oameni care sufera, impuscati, injunghiati, comatosi, obnubilati. Dar asta face parte din meserie, asta te motiveaza si iti da puterea sa mergi mai departe.
Am ales sa fiu chirurg... specialitatea care cere cea mai mare devotare, cel mai mult timp. Poate am vrut sa gasesc o scuza pentru faptul ca sunt singura la tot pasul... poate sa ma ascund. Tot ce stiu este ca nu o sa am o familie... cel putin nu una fericita. Nu am sa fiu o sotie buna, nu am fost niciodata o prietena buna, nici ca mama nu o sa fie mai bine. Sa spunem ca personalitatea mea este "disfunctionala", iar chirurgia este cea mai buna alegere. Nu trebuie sa ma implic emotional, e musai sa am sange rece si muuult timp de investit. Cum am spus... mi se potriveste.
Spitalul devine casa ta. Omenii cu care lucrezi in fiecare zi devin familia ta, prietenii tai. Pe acestia ii vezi tata ziua si dupa ce se termina programul tot cu ei te intalnesti. Cu ei te bucuri de cele bune, pe umarul lor plangi, cu ei mananci, chiar si dormi cu ei, in garda, atunci cand mai ramane timp de dormit.
Nimic nu se compara cu stare pe care o ai in sala de operatie... e ceva ce nu pot exprima in cuvinte. Tot ce pot sa zic este ca atunci te simti cel mai aproape de Dumnezeu. Dupa ce iesi din sala te simti implinit, bineinteles daca pacientul este bine. Si daca nu este... tu stii ca ai facut tot ce se putea, ca ai incercat sa ii dai o sansa. Unele lucruri nu depind de tine, asta este cel mai greu de acceptat.
Cel mai dificil moment este acela in care pleci... te izbeste realitatea in fata, parca iti da o palma. Iti aminteste ca viata nu e asa de roz, ca esti singur sau ca nu te asteapta cine ti-ai dorii, ca trebuie sa te duci intr-un loc numit "acasa", un loc pe care tu il simti rece. Si atunci iti vine sa te intorci.

Sa ma trezesc in fiecare dimineata intr-un pat mare si alb, sa nu fiu singura, sa aud marea, sa-mi intre soarele pe fereastra si sa incalzeasca trupurile noastre goale, sa am un pui de om care sa fie doar al meu si pe care sa il cresc intr-o lume buna, normala, linistita.
In copilarie mi-au lipsit copiii... am fost cam singuratica.
Cea mai mare gresala a fost sa renunt la ceea ce vroiam pentru mine, la ceea ce eram. De ce? Pentru ca nu a meritat, mi-a fost greu sa ma regasesc... unele parti le-am pierdut pentru totdeauna.
Linistea mi-o gasesc la mare. Oamenii ma nelinistesc, uneori chiar si cei apropiati.
Cel mai mult ma tem de esec... profesional si sentimental. Imi este frica ca am sa fiu un doctor mediocru... pentru ca am muncit mult si am sacrificat si mai multe. Nu vreau sa fiu singura, sunt dependenta de iubire.
Timpul si experienta mi-au aratat nu trebuie sa am temeri in relatia cu barbatii, daca e sa se termine prost asa se termina, asa ca incerc sa traiesc clipa, fara sa ma gandesc la ce poate merge rau.
I-am facut fericiti pe ai mei cand am intrat la facultate, il fac fericit pe teo cand ii cumpar pufuleti, i-am facut fericiti pe ei prin iubire.
Am fost fericita cand i-am avut pe toti langa mine si era liniste si pace, cand mi-am dat seama ce vreau sa fac cu viata mea, de fiecare data cand am ajuns la mare, am fost fericita in clipele in care am fost iubita si am impartasit iubire. Insa nu am spus-o niciodata, dar am gandit-o.
Sufletul meu are multe petice si gauri, mai toti care au trecut prin viata mea au rupt cate o bucata din el, l-au sfasiat, iar eu am ramas in urma sa il peticesc. Uneori am reusit, chiar daca era o gaura mai mare, alteori a ramas asa... cu gauri. Parintii s-au certat cam mult, prietenii au plecat atunci cand am avut nevoie de ei, unii m-au mintit, el a plecat fara sa spuna de ce!!! Si eu m-am ranit, m-am dezamagit, am renuntat la bucati din mine pentru altii.