Sa ma trezesc in fiecare dimineata intr-un pat mare si alb, sa nu fiu singura, sa aud marea, sa-mi intre soarele pe fereastra si sa incalzeasca trupurile noastre goale, sa am un pui de om care sa fie doar al meu si pe care sa il cresc intr-o lume buna, normala, linistita.
In copilarie mi-au lipsit copiii... am fost cam singuratica.
Cea mai mare gresala a fost sa renunt la ceea ce vroiam pentru mine, la ceea ce eram. De ce? Pentru ca nu a meritat, mi-a fost greu sa ma regasesc... unele parti le-am pierdut pentru totdeauna.
Linistea mi-o gasesc la mare. Oamenii ma nelinistesc, uneori chiar si cei apropiati.
Cel mai mult ma tem de esec... profesional si sentimental. Imi este frica ca am sa fiu un doctor mediocru... pentru ca am muncit mult si am sacrificat si mai multe. Nu vreau sa fiu singura, sunt dependenta de iubire.
Timpul si experienta mi-au aratat nu trebuie sa am temeri in relatia cu barbatii, daca e sa se termine prost asa se termina, asa ca incerc sa traiesc clipa, fara sa ma gandesc la ce poate merge rau.
I-am facut fericiti pe ai mei cand am intrat la facultate, il fac fericit pe teo cand ii cumpar pufuleti, i-am facut fericiti pe ei prin iubire.
Am fost fericita cand i-am avut pe toti langa mine si era liniste si pace, cand mi-am dat seama ce vreau sa fac cu viata mea, de fiecare data cand am ajuns la mare, am fost fericita in clipele in care am fost iubita si am impartasit iubire. Insa nu am spus-o niciodata, dar am gandit-o.
Sufletul meu are multe petice si gauri, mai toti care au trecut prin viata mea au rupt cate o bucata din el, l-au sfasiat, iar eu am ramas in urma sa il peticesc. Uneori am reusit, chiar daca era o gaura mai mare, alteori a ramas asa... cu gauri. Parintii s-au certat cam mult, prietenii au plecat atunci cand am avut nevoie de ei, unii m-au mintit, el a plecat fara sa spuna de ce!!! Si eu m-am ranit, m-am dezamagit, am renuntat la bucati din mine pentru altii.