Cum vrei sa fie viata ta de om mare?

Daca as raspunde sincer la intrebarea asta, eu as spune asa:
- vreau o casa pe malul marii, sa ma trezesc in fiecare dimineata in cantecul valurilor sparte la tarm, fara multe camere, doar una mare! ferestrele s-ar intinde cat inaltimea peretelui, atfel incat, sa intre multa lumina! si fara ca mobilierul sa aglomereze spatiul.
- eu as picta, as canta la pian si as fi un fotograf minunat
- as avea un caine, e musai sa fie labrador!
- un om minunat langa mine, care sa ma iubeasca mai mult decat orice!!! si fara de care sa mooooor de dooooor!
- poate si un copil, o fetita :D, cu bucle aurii si ochii albastrii... ca marea!

Daaaaar... cum nu am niciunul din talentele de mai sus... o sa fiu doctorita! Poate o sa am totusi labradorul! :p

Vreau sa ma ascund, vreau sa plec,vreau sa nu ma mai intorc acasa, vreau sa uit de tot ce ma macina acum! Bucatica cu bucatica m-as reintregii, as putea sa o iau de la capat, de la zero. Am nevoie de un nou inceput si aici am tot ce imi trebuie!!! De ce trebuie sa plec? De ce acum?
E gresit ca vreau sa fug de probleme?

Cel mai greu e sa stii ce vrei, sa fii sigur de ceea ce faci. Este al dracului de greu sa fii nehotarat, sa nu stii niciodata daca sa mergi la stanga sau la dreapta... si totusi trebuie sa mergi inainte si trebuie sa alegi... ce faci atunci cand nu stii ce sa alegi? De cate ori nu s-a intamplat sa alegi gresit? Si de cate ori ai recunoscut asta? Eu... niciodata, pentru ca nu am vrut sa ma intorc, pentru ca nu am vrut sa imi asum responsabilitatea. Am continuat asa... si din alegeri gresite am facut alte alegeri gresite. Si am ajuns aici... singura, nehotarata, goala pe dinauntru! Ce sa fac acum? Cum sa ma intorc sa aleg ce era bine pentru mine?

Jocuri... suntem invatati inca de la gradinita sa ne jucam unii cu altii, fetitele cu baieteii. Pe masura ce trece timpul, noi crestem si inventam reguli noi, jocuri noi. Totul devine mai complex, miza jocului este alta, pentru ca da... jocul presupune ca cineva sa castige, daca la inceput era vorba de jucarii, bomboane, mici nimicuri, in timp ajungem la miza suprema: sexul! Da! Ne jucam unii cu altii, sun eu, suna ea, ma cauta, e topita dupa mine, se lasa greu. Odata ce am ajuns la sex se termina jocul, se pierde interesul, nu mai este nici o miza. De ce? Pai pentru ca barbatii secolului XXI nu au alte aspiratii. Nu vor decat o partda buna, restul mai tarziu... cam dupa 40 de ani. Relatii? Ce e asta? Pierdere de timp! De ce sa te multumesti cu un pom cand te poti bucura de toata livada? Fructele dintr-un singur pom nu sunt toate coapte si perfecte, mai sunt si necoapte, si schimonosite, pe cand atunci cand ai toata livada alegi numai fructele bune.
Am ajuns la concluzia ca orice barbat, de peste 25 de ani, care este singur are "issues". De ce? Pai este singur ca asa vrea, ca nu poate sa mentina o relatie, ca are aceiasi minte din liceu, ca nu vrea sa se implice, ca femeile sunt toate curve, ca nu gaseste femeia perfecta, ca este divortat, ca are un copil, ca a murit tata si el nu era acolo, ca ai lui sunt divortati, ca nu crede in relatii si casatorie, ca isi pierde interesul repede, etc.
Deci da... sunt toti luati sau "fucked up". Cel mai rau este ca in juru lor graviteaza o multime de femei frumoase, capabile, inteligente, non-curve, care isi doresc pe cineva alaturi, femei care sunt singure!

Soarece sau pisica?

Poate am tipat in gura mare ca sa ma aud si eu, poate ca sa cred si eu... Dar nu, nu pot trece peste faptul ca lucrul care mi-l doresc cel mai mult nu exista. Pe de alta parte, imi este frica sa lupt pt ceea ce vreau, imi este teama sa ma implic. Nu vreau sa ajung acolo unde eram acum trei ani, nu vreau sa merg in cerc.
Stiu cu siguranta ce vreau, dar nu fac nimic ca sa se inatample. De multe ori m-am intrebat daca nu era mai bine sa nu stiu... dar nu e bine nici asa, sa ai o gaura, dar sa nu stii de unde.
Imi vine tip, sa urlu, sa ies pe strada si sa alerg, sa plec departe si sa nu ma mai intorc, nu mai am stare. De ce trebuie sa fie complicat, de ce ne place jocul asta stupid de-a soarecele si pisica?! Eu vreau sa ies din joc, am fost si soarece, am fost si pisica, nu mai vreau sa fiu nici una nici alta. De ce conteaza porcarii precum cine a sunat primul, cine face primul pas, cine e mai indragostit?!!!
Acum am inventat un joc nou, unul in care toata lumea spune ce simte. Toti trebuie sa spunem adevarul... nu e simplu? De ce nu se joaca nimeni cu mine?

Pe cei mai multi oameni spitalul ii sperie. Daca le spui ca trebuie sa se interneze prima intrebare pe care o pun este: Cand pot sa plec acasa?! Unii accepta sa ramana, altii sunt prea infricosati de doctor si refuza , chiar daca asta e ultimul lucru pe care il fac.
Pentru mine spitalul este un loc sigur. Cand ajung la spital simt ca imi recapat respiratia. Toate gandurile raman in afara zidurilor, am mintea limpede si nimic nu mai conteaza... doar pacientul. Acolo simt ca fac ceva cu viata mea, nu trece timpul pe langa mine, sunt utila. Am avut si momente mai putin fericite, am vazut oameni ce mor, au murit langa mine, am vazut oameni care sufera, impuscati, injunghiati, comatosi, obnubilati. Dar asta face parte din meserie, asta te motiveaza si iti da puterea sa mergi mai departe.
Am ales sa fiu chirurg... specialitatea care cere cea mai mare devotare, cel mai mult timp. Poate am vrut sa gasesc o scuza pentru faptul ca sunt singura la tot pasul... poate sa ma ascund. Tot ce stiu este ca nu o sa am o familie... cel putin nu una fericita. Nu am sa fiu o sotie buna, nu am fost niciodata o prietena buna, nici ca mama nu o sa fie mai bine. Sa spunem ca personalitatea mea este "disfunctionala", iar chirurgia este cea mai buna alegere. Nu trebuie sa ma implic emotional, e musai sa am sange rece si muuult timp de investit. Cum am spus... mi se potriveste.
Spitalul devine casa ta. Omenii cu care lucrezi in fiecare zi devin familia ta, prietenii tai. Pe acestia ii vezi tata ziua si dupa ce se termina programul tot cu ei te intalnesti. Cu ei te bucuri de cele bune, pe umarul lor plangi, cu ei mananci, chiar si dormi cu ei, in garda, atunci cand mai ramane timp de dormit.
Nimic nu se compara cu stare pe care o ai in sala de operatie... e ceva ce nu pot exprima in cuvinte. Tot ce pot sa zic este ca atunci te simti cel mai aproape de Dumnezeu. Dupa ce iesi din sala te simti implinit, bineinteles daca pacientul este bine. Si daca nu este... tu stii ca ai facut tot ce se putea, ca ai incercat sa ii dai o sansa. Unele lucruri nu depind de tine, asta este cel mai greu de acceptat.
Cel mai dificil moment este acela in care pleci... te izbeste realitatea in fata, parca iti da o palma. Iti aminteste ca viata nu e asa de roz, ca esti singur sau ca nu te asteapta cine ti-ai dorii, ca trebuie sa te duci intr-un loc numit "acasa", un loc pe care tu il simti rece. Si atunci iti vine sa te intorci.

Sa ma trezesc in fiecare dimineata intr-un pat mare si alb, sa nu fiu singura, sa aud marea, sa-mi intre soarele pe fereastra si sa incalzeasca trupurile noastre goale, sa am un pui de om care sa fie doar al meu si pe care sa il cresc intr-o lume buna, normala, linistita.
In copilarie mi-au lipsit copiii... am fost cam singuratica.
Cea mai mare gresala a fost sa renunt la ceea ce vroiam pentru mine, la ceea ce eram. De ce? Pentru ca nu a meritat, mi-a fost greu sa ma regasesc... unele parti le-am pierdut pentru totdeauna.
Linistea mi-o gasesc la mare. Oamenii ma nelinistesc, uneori chiar si cei apropiati.
Cel mai mult ma tem de esec... profesional si sentimental. Imi este frica ca am sa fiu un doctor mediocru... pentru ca am muncit mult si am sacrificat si mai multe. Nu vreau sa fiu singura, sunt dependenta de iubire.
Timpul si experienta mi-au aratat nu trebuie sa am temeri in relatia cu barbatii, daca e sa se termine prost asa se termina, asa ca incerc sa traiesc clipa, fara sa ma gandesc la ce poate merge rau.
I-am facut fericiti pe ai mei cand am intrat la facultate, il fac fericit pe teo cand ii cumpar pufuleti, i-am facut fericiti pe ei prin iubire.
Am fost fericita cand i-am avut pe toti langa mine si era liniste si pace, cand mi-am dat seama ce vreau sa fac cu viata mea, de fiecare data cand am ajuns la mare, am fost fericita in clipele in care am fost iubita si am impartasit iubire. Insa nu am spus-o niciodata, dar am gandit-o.
Sufletul meu are multe petice si gauri, mai toti care au trecut prin viata mea au rupt cate o bucata din el, l-au sfasiat, iar eu am ramas in urma sa il peticesc. Uneori am reusit, chiar daca era o gaura mai mare, alteori a ramas asa... cu gauri. Parintii s-au certat cam mult, prietenii au plecat atunci cand am avut nevoie de ei, unii m-au mintit, el a plecat fara sa spuna de ce!!! Si eu m-am ranit, m-am dezamagit, am renuntat la bucati din mine pentru altii.

Femeia

1. Femeia Virus: Cand te astepti cel mai putin, se instaleaza in apartamentul tau si se face stapana. Daca incerci sa o dezinstalezi, pierzi multe lucruri. Daca nu, o sa pierzi totul.
2. Femeia Internet: Trebuie sa platesti ca sa ai acces la ea.
3. Femeia Server: Intotdeauna e ocupata cand ai nevoie de ea.
4. Femeia Windows: Stii ca are multe defecte, dar nu poti trai fara ea.
5. Femeia Apple Macintosh: Atragatoare, fara cusur, destul de scumpa, dar nu prea compatibila cu altele; doar 5 la suta dintre barbati cunosc placerea de a o avea.
6. Femeia PowerPoint: Ideala pt a o prezenta la petreceri, mese de afaceri, etc.
7. Femeia Excel: Se zice ca stie sa faca multe lucruri, dar tu o folosesti doar pt functia bazica.
8. Femeia Word: Intotdeauna te asteapta cu surprize si nu exista nimeni in lume care sa o inteleaga pe deplin.
9. Femeia DOS: Toti au avut-o o data, dar nimeni n-o mai vrea acum.
10. Femeia Backup: Crezi ca are destul, dar la ora de "sa vedem" ii lipseste ceva...
11. Femeia Scandisk: Stim ca e buna si ca vrea sa ajute, dar in realitate nimeni nu stie ce face.
12. Femeia Screensaver: Nu foloseste la nimic, dar te amuza.
13. Femeia Paintbrush: Toata machiaj si nimic de fond...
14. Femeia Harddisk: Isi aminteste de toate, tot timpul.
15. Femeia End-User: Nu face nimic bine si vesnic te intreaba cate ceva.
16. Femeia e-mail: Din fiecare 10 fraze pe care le zice, 9 sunt tampenii.

Ce ti-ai dori sa se intample pana la sfarsitul zilei?

Am gasit filmuletul asta pe un blog, pe mine m-a impresionat, am urmarit toti oamenii aceia si mi-am dat seama ca raspusul lor a fost in functie de ce le lipsea lor cel mai mult.
Am incercat si eu sa raspund si primul lucru care mi-a venit in minte a fost acesta: vreau sa am toate persoanele dragi mie la un loc, este posibil?

Oamenii din viata noastra..

Pe parcursul vietii intalnim tot soiul de oameni... unii apar pentru cinci minute in peisaj si te fac sa iei decizii ce iti schimba radical viata (poate doar mie mi se intampla asta, pentru ca sunt atat de nechibzuita cateodata), altii sunt alaturi de tine o viata intreaga, dar nu iti influenteaza cu nimic deciziile, ei sunt acolo oricand ai nevoie de cineva care sa iti fie alaturi... si atat, te lasa sa te dai singur cu capul de pereti, nu te avertizeaza de cucuiele ce urmeaza sa le ai.
Mai sunt oamenii aceia pe care incerci sa ii ocolesti cu orice pret, am eu o colega la facultate, ei nu sunt vinovati ca iti sunt antipatici, totul porneste din mintea ta, ideea este ca atunci cand ii vezi te gandesti cum sa faci sa scapi rapid de compania lor.
Alta categorie este aceea a "oamenilor veseli", sunt aceia care te binedispun, te distreaza, pe care ii cauti ori de cate ori ai dispozitia necesara, ei sa afla obligatoriu pe lista invitatiilor de la ziua ta, caci vrei sa se distreze toata lumea.
Exista si tipul "oamenilor blajini" de la care auzi intotdeauna vorbe blande, care te relaxeaza prin felul lor de fi, oameni pe care ii cauti atunci cand ai avut o zi grea sau din contra, una implinita. Alaturi de astfel de persoane vrei sa plangi sau sa te bucuri... de ce?... pentru simplul motiv ca sunt sinceri.
Genul cel mai nesuferit este cel competitiv, cel putin pentru mine, mai ales atunci cand eu sunt in dezavantaj :D. Nu pot sa inteleg de ce trebuie sa faca din absolut orice o competitie, sa te contrazica tot timpul, chiar daca nu au dreptate. Oamenii acestia te streseaza! Unii mai sunt si rautaciosi pe deasupra.
Mai sunt si oamenii pe care iti doresti sa ii ai alaturi tot timpul, la bine si la rau, oamenii care iti sunt devotati si carora le esti devotat. Chiar daca incearca sa te invete uneori, sau te cearta... nu conteaza pentru ca nu exista alt loc din lume in care iti doresti sa fi decat langa ei. Sunt putini la numar... dar exista!
Cam asa am impartit eu oamenii. Am tras linie si zic asa: sa stam alaturi de cei care ne dau curaj, sa ii pastram pe cei care ne asculta, care ne spun o vorba buna si sa ne legam de cei alaturi de care putem fi noi insine. Eu nu mi-am dat seama la timp de asta si am pierdut cativa, pe unii i-am putut recupera pe altii nu, dar ei raman in amintirea noastra, si chiar si asa ne dau forta sa mergem mai departe!

Toti suntem pe fuga, mereu grabiti, prea ocupati pentru lucrurile care conteaza cu adevarat. Spunem ca mai avem timp, ne facem planuri, ne gandim ca si maine e o zi... si suntem siguri de asta.
Astazi am fost trezita ca acum doua zile, anul trecut: cu vestea ca cineva, mult prea tanar, a plecat dintre noi. Asta m-a facut sa ma opresc putin din cursul meu... m-am uitat in jur si nu am avut ca sa observ decat o mare de oameni precipitati, agitati, nervosi, nepasatori. Nu stiu unde ne grabim, unde vrem sa ajungem... la final toti sfarsim in acelasi loc. Ideea este alta... pentru unii finalul vine la 80 de ani... in schimb ce pentru altii vine la... 20. Este incredibil ce se intampla... dar este real. Vine momentul in care nu mai poti face nimic.
In locul ei putea fi oricare dintre noi... nimeni nu poate fi sigur de viata, este poate cel mai nesigur "lucru" pe care il avem. Si stau... si ma gandesc... care sunt lucrurile care nu le-am facut pana acum... care nu le-am spus, lucruri care pana azi eram sigura ca o sa am ocazia sa le fac. Dar nu, uite ca nu este asa, in orice moment se poate sfarsi totul... si atunci apar regretele. Cred ca in minutele alea in care iti dai seama ca se termina te gandesti la ce nu ai apucat sa faci, la tot ce ai amanat pe alta data, sau ce nu ai avut curajul sa faci. Asa ca mi-am propus sa imi iau inima in dinti... sa imi traiesc viata, atat cat o mai am, sa ma bucur de ea si sa le spun celor dragi cat tin la ei. Sunt atatea lucruri pe care le simt si nu le-am spus, sunt atatea momente in care am facut altceva decat am simtit... si imi pare rau. Si nu mi-as ierta niciodata daca cineva ar pleca, inainte de vreme, fara ca eu sa apuc sa ii spun ce inseamna pentru mine. De ce trebuie sa fie jocul asta stupid in care orgoliul nu ne lasa sa spunem primii cat de mult tinem la ceilalti? Crezi ca mai conteaza care vine primul si spune "Te iubesc" sau "Iarta-ma"... nu, chiar nu conteaza, pentru ca vine un moment in care se termina si atunci nu mai poti face nimic... vine momentul acela in care e prea tarziu sa ii mai spui "Te iubesc" sau e prea tarziu sa mai ceri iertare... de ce? pentru ca nu mai ai cui!!! Nu mai ai pe cine sa suni, nu mai ai la cine sa te duci, persoana ta nu mai exista... s-a terminat. Si atunci apare disperarea...
Viata este scurta, la propriu, iar noi nu facem decat sa o complicam. Se poate termina brusc, fara avertismente, fara intrebari gen: mai ai ceva de facut? i-ai spus ca o iubesti? ti-ai cerut iertare?, fara cale de intoarcere. Asa ca nu mai este timp, trebuie sa facem acum ce simtim acum, nu maine... pentru ca s-ar putea sa nu mai fie maine.
Dumnezeu sa o ierte si sa se odihneasca in pace!

de dor...

-Ce faci? Ai invatat azi?
-Nu, mi-a fost dor.
-Aaaa... inteleg.
Azi am avut toata ziua o piatra pe inima, mai bine spus o stanca. A fost una din zilele acelea in care te apuca un dor care te tine departe de realitate... si nu mai poti face nimic... doar iti este dor. Este ca o boala, exact asa m-am simtit si vineri cand mi-a fost rau si nu am facut nimic. As vrea sa nu fiu obligata sa ies din casa in zilele de dor, si nu doar eu ci toata lumea. Ar trebui sa inteleaga cand suni la serviciu sa te invoiesti: "Azi nu pot sa vin, imi este dor. -Stai linistita nu este nici o problema, speram sa iti revii curand."
Azi nu am invatat nimic... mi-a fost dor.

un nou inceput!

Ma gandesc, din ce in ce mai des in ultimul timp, ca am devenit tot ceea ce jurasem acum cativa ani ca NU am sa fiu. Imi amintesc... aveam un contur bine stabilit. In linii mari imi promisesem sa fiu buna, sa nu cert niciodata copii, sa am rabdare, sa nu ma gandesc prea mult la bani, sa fiu cea mai buna in ceea ce aveam sa fac si sa am sufletul pereche mereu langa mine. Azi, dupa multi ani, sunt exact opusul . Am constatat, cu parere de rau, ca sunt doar Roxana: egoista, nervoasa, agitata, rautacioasa, impulsiva, fara planuri mari, obosita mai tot timpul, grabita, pe copii ii iubesc dar de la departare si nu sunt nici pe departe cea mai buna in ce am ales sa fac. Cat despre sufletul pereche... este o poveste lunga, daca ar fi sa o rezum as spune ca l-am dat afara pe usa . Aaa... am uitat de bani, nu imi face placere dar trebuie sa ma gandesc la resursele materiale; stiti cum se spune: banii nu aduc fericirea, dar o intretin! as fi ipocrita daca nu as recunoaste asta... si nu sunt!!! Da, am si calitati, nu imi place ipocrizia si nici minciuna si mi-am pastrat feminitatea. Frumoasa nu sunt, decat in unele zile, mai sunt zile in care sunt draguta, dar mai mereu sunt uratica... stiu ca suna ciudat dar asta este adevarul. Nu stiu care sunt variabilele infatisarii mele insa stiu rezultatul, il observ. Insa per total nu sunt nici pe departe aproape de ce imi propusesem.
Partea buna este ca nu am decat... foarte putini ani , ca am toata viata inainte si mi-o pot trai asa cum vreau eu. Nu este tarziu pentru o schimbare, chiar mai multe! Viata mea are un contur neregulat acum, dar am sa fac tot ce pot pt ai da un nou contur. De data asta o sa fie unul regulat, cu linii puternice, viu colorate. Idei am destule, dar imi mai trebuie un izvor de energie!

Oala astept capac!!!

la fiecare oala se potriveste un capac!
cineva m-a intreba azi ce sunt... eu spun ca sunt oala. si ce fac? fac supa(rata)! sunt o oala care face supa! de ce fac supa? pentru ca supa este ca viata mea, este simpla, are putine ingrediente (dar sunt cele de baza), este zemoasa, usoara, nu cade greu la stomac, si ce este special la supa mea... este f aromata, are tot felul de arome si toate sunt presarate de oamenii din viata mea. partea proasta (este inevitabil sa nu fie una) este aceea ca NU AM CAPAC! da, este partea proasta. de ce? pt ca se pierd aromele si nu vreau sa ajung o supa comuna!!! este de ajuns cu sunt supa, puteam sa fiu ciorba, era mai complexa, dar sa mai fiu si o supa simpla... precum supa de la spital... nu vreau eu stiu care este masura capacului meu dar acesta se incapataneaza si nu vrea sa accepte, poate vrea sa fie oala, dar eu nu pot sa fiu capac! suntem din acelasi set si suntem fabricati unul pt altul , i-am spus ca o sa ajung o simpla supa in absenta lui. pentru asta mai apare periodic in viata mea si dc nu se comporta precum capacul, macar imi mai adauga arome. el mi-a adus cele mai multe din arome: de zile bune, de zile proaste, de supa(rare), exotice... de tot felul! asa ca: sunt o oala care isi asteapta capacul! nu caut, astept. sper sa nu vina prea tarziu!!!

Fara jumatati de masura!

Si daca sunt singura este pt ca asa vreau, este alegerea mea si in definitiv, cine stie mai bine, decat mine, ce imi trebuie. Poate nu am intanit persoana potrivita sau poate nu sunt pregatita pt "totdeauna", poate inca mai traiesc in trecut... nu stiu. Ce stiu este ca sunt singura si nu imi este frica de asta, mai stiu si ca nu am sa raman asa. Acum asta mi se potriveste cel mai bine, sunt libera sa fac alegerile care ma avantajeaza, nu imi fac programul in functie de nimeni, petrec cand vreau, unde vreau, cu cine vreau. Daca nu am chef de iesit nu trebuie sa dau un milion de explicatii, daca ma simt rau nu trebuie sa fac pe nimeni sa inteleaga asta. Nu am nevoie de compatimire, pot avea grija de mine singura. Si mai presus de orice prefer compania mea decat o companie neplacuta. Eu imi pot face timpul sa treaca intr-un mod agreabil. De ce sa ma agat de bratul unui necunoscut si sa ma straduiesc sa ii fac pe plac? De ce sa ne pierdem timpul incercand sa aprindem o flacara care nu a existat si nu va exista niciodata, cand putem investii timpul asta in altceva? Pt ca societatea in care traim incurajeaza asta?
Eu nu ma multumesc cu jumatati de masura, paharul este plin doar atunci cand este plin, nu exista jumatatea plina a paharului atata timp cat exista jumatatea goala, cel putin nu pentru mine si mai ales nu in dragoste. Da! asta e ceea ce vreau, nu este nimic altceva care sa ma convinga sa imi schimb viata, care sa ma faca sa renunt la tabieturile mele. Ca sa schimb ceva trebuie sa merite!!! Sunt dispusa la schimbari doar atunci gand voi gasi persoana care sa imi faca sufletul sa vibreze, care o sa imi zguduie inima cu fiecare cuvant. Pana atunci eu ma simt bine asa cum sunt.
O legatra pe viata este ceea ce imi doresc, dar nu voi face din asta un scop. Este acelasi lucru cu un tur al Asiei: este ceva ce mi-ar placea sa fac si voi face tot ce tine de mine ca sa se intample.

si a trecut...

a trecut timpul si a lasat urme pe corpul meu... dar si pe sufletul meu. azi, fata de acum 4 ani, astept sa vina weekend-ul pentru a ma putea inchide in casa. vreau sa dorm, sa visez, sa ma trezesc la ce ora vreau eu, sa mai stau vreo doua ore in pat, sa gatesc, sa fac ordine prin lucruri... si sa dorm. nu mai am chef de oameni, nu vreau sa mai aud voci agitate, certuri, suferinte dar nici sa vad oameni fericiti. vreau sa stau singura, in liniste. azi nu ma mai incanta lucrurile mici, am nevoie de lucruri mari pentru un simplu zambet dar nu mai am ganduri mari, caci timpul m-a invatat sa ma rezum la planuri de o zi. nu mai am dorinte, ci nevoi... timpul a fost bland cu corpul meu, caci nu mi se arata varsta, dar a compensat cu urmele din sufletul meu...

Daca as putea...

Acum as vrea sa ii pedepsesc pe toti pentru greselile lor fata de mine. As vrea sa te pedepsesc pe tine pentru ca esti departe si pentru ca nu te mai intorci. As vrea sa il pedepsesc pe el pentru ca m-a mintit de fiecare data. As vrea sa ii pedepsesc pe toti care se uita la mine ca la un corp... si atat. Vreau sa ii pedepsesc pe ei pentru ca nu sunt in stare sa isi asume responsabilitatea. Simt nevoia sa ii demasc pe cei ce se ascund... de mine, de noi toti. Pe ele vreau sa le pedepsesc pentru ca nu spun ce gandesc.
Dar nu pot... nu am ce trebuie pentru asta... si apoi cineva spunea ca nu este de datoria mea sa ii judec. Dar oare nu este de datoria mea sa le cer socoteala pentru suferinta ce mi-o provoaca? Mie cine imi mai vindeca ranile, caci sunt prea multe iar eu sunt depasita. In timp ce eu raman in urma ei merg mai departe. As vrea sa intrati macar un pic in sufletul meu si sa vedeti ce au produs rautatile voastre.
Tie iti spun sa te mai uiti in urma, sa iti amintesti ce ai lasat cand ai ales drumul asta. Lui ii spun sa nu mai pretinda ca simte ceva ce nu ii este nici macar aproape de suflet. Voua va spun ca sunt mai mult decat o bucata de carne, sunt o simtire. Lor le propun sa analizeze consecintele lasitatii. Iar pe ele le las in pace, se au unele pe altele si asta e destul.
Ma cufund in neputinta, ma zbat pentru vindecare, ma lupt pentru dreptate... dar toate astea nu exista!

Singuratatea

Singuratea... pentru cei mai multi dintre noi, chiar daca nu o recunostem, este cel mai de temut sentiment. Eu stiu, am simtit, nu o data ci in mult prea multe randuri, singuratatea. Te cuprinde un fior de tristete, simti ca esti al nimanui si te doare. Te doare sa vezi ca nu ai cu cine sa imparti cafeaua dimineata, ca nu te suna nimeni sa te intrebe la ce ora termini la serviciu sau ca nu ai sa gasesti pe nimeni acasa. De cate ori nu ti-ai dorit sa ai pe cineva cu care sa te bucuri de cele mai marunte lucruri, si mai ales, sa ai pe cineva care sa fie langa tine cand planetele s-au aliniat in defavoarea ta?

Toti mai multi celibatari vorbesc despre avantajele de a fi singur. Este adevarat, nu trebuie sa strângi sosetele după nimeni, sa pui capacul la pasta de dinti sau mai rau sa gatesti „zi, lumina”. Apoi faci ce vrei si mai ales cand vrei. Nu te intreaba nimeni de ce ai inarziat aseara sau cine a fost la telefon si nu iti interzice nimeni sa te vezi cu prietenii tai la orice ora din zi si din noapte. Pe scurt iti organizezi viata dupa bunul tau plac fara sa trebuiasca sa te consulti cu „perechea”. Situatia este convenabila, zic eu, pana cand ceasul biologic incepe sa faca enervant „tic-tac, tic-tac, tic-tac”. Ce te faci cand ai ajuns aici? Ce te faci cand ai „n” ani si nu ai pentru cine sa te intorci acasa, cand nu exista nimeni care sa te asculte, care sa te laude pentru cat de bine ti-a iesit salata, cand nu exista cineva cu care sa iti imparti asternutul rece? Atunci incep frustrările, tristetea, durerea… singuratatea isi intra in drepturi. Poate ai intalnit sufletul pereche sau poate nu, insa singuratatea e la fel de sfâşietoare, ai acelasi sentiment teribil care nu te lasa se te bucuri de succesul profesional, de anii impliniti. Fiecare aniversare se transforma intr-un pumnal care te loveste violent in inima si iti distruge inca un pic din urma de speranta. Nu mai pot si nu mai vreau sa aud „La multi ani!”, as vrea sa imi inchid telefonul, sa ma inchid in casa caci sufletul meu e deschis si are multe rani sangerande. Niciunul dintre prietenii mei, nu poate inlocui golul din viata mea. Ce poate fi mai rau decat sa te trezesti singur, sa mananci singur, sa dormi singur, sa treci prin viata singur… poate doar singuratatea in doi, dar asta este alta poveste.